Psihologie și Psihoterapie

Reflecții de pe scaunul pacientului

Bagajul emoțional, blocajul emoțional

Fac parte din categoria celor trecuti de 60 ani. O fire timida, emotiva, care, abia acum a inteles si poate nici acum pe deplin, ce inseamna sa nu comunici, sa nu recunosti emotiile, sa nu te eliberezi de ele. Cand am incercat sa ma informez despre „acest bagaj emotional”’, am realizat ca mintea mea (subconstientul) nu prea a avut timp sa se relaxeze. Lacatul a zavorat bine poarta subconstientului, incat atatia ani s-a lovit de un zid si asa s-au format straturi, straturi de frustrari, de neancredere, etc. Nu am avut de unde sa invat ce inseamna sa te eliberezi de acele emotii negative, la timpul potrivit. Discutam cu colege, prietene de varsta mea si majoritatea ramaneau la ideea ca lupt in zadar sa descopar blocajele, fiindca nu pot face mai departe nimic.In momentul in care am descoperit-o pe Stela, i-am ascultat prezentarile, mi s-a parut ca ne cunoastem de o vesnicie si mi-am spus ’’Ea este persoana care ma poate ajuta sa deschid lacatul, sa-mi eliberez mintea de tot ce-mi face rau.” La prima sesiune, cu vocea si zambetul fermecator, m-a invatat cum sa-mi relaxez corpul, cum sa recunosc ceea ce simt, locul acestor emotii. Nu reuseam sa fac legatura intre minte si corp. Treptat am reusit sa fac aceasta legatura, dar drumul e lung si anevoios. S-au depus multe straturi unul peste altul in toti anii acestia. Dupa sesiune, atat corpul cat si mintea, zboara, picioarele nu se mai impiedica, nu mai sunt trista, toata lumea este a mea. Dar la un moment dat, bate la usa celalalt strat si spune ”Vreau sa ies si eu de aici, m-am saturat sa stau inchis in atata tristete” si atunci cu ajutor îl eliberez si pe el. Calatoria este lunga, uneori cu obstacole, dar, impreuna cu un specialist ca Stela, voi reusi sa scap de bagajul si blocajul emotional. Multumesc ca exista, ca are acest dar de a descoperi si elimina aceste blocaje!

T.

Linia melodică a libertății

Când alegem să ne despărțim de aria proprie, nu renunțăm la “a fi”, ci introducem în spectrul nostru “a trăi împreună”. Devenim conștienți de câmpul individual, numai în momentul introducerii într-o zonă necunoscută, la care rămânem surprinși de linia melodică tainică pe care corpul nostru, incoștient dansează, însă lucid ne întrebăm: “De ce am reacționat în modul acesta?”, “De ce îmi simt rațiunea pe o linie paralelă cu întreg corpul?”.

Întotdeauna au existat subiecte bazate pe libertatea omului, de fapt, cred că întreaga noțiune de “liber-arbitru” este o necesitate pe care o interpretăm greșit. Înainte de a ne raporta la libertatea pe care pretindem că trebuie oferită de exterior, să ne focusăm puțin pe libertarea pe care ne-o oferim noi.

Creierul este un mușchi, deci necesită antrenament pentru a nu fi atrofiat, dar are nevoie și de un teren în care să se antreneze. Ori, de cele mai multe ori, câmpul lui de luptă este limitat, aflându-se într-o celulă a cărei ușă este închisă. Însă aici este vorba despre libertatea pe care o cerem, dar nu ne îndreptăm către persoana potrivită.

Sunt liber/ă atunci când mă raportez la mine, la libertatea din corpul meu. Deschid lacătul, îmi eliberez mintea și îmi las corpul să simtă, să reacționeze pe linia melodică ghidată de creierul meu.

Suntem întrebați:
“Ce simți în acest moment?”, iar brusc ne oprim pentru a analiza întrebarea.
De foarte multe ori, răspunsul meu a fost “Nu știu.”. În timp, am observat că întrebarea îmi verifică relația dintre minte și corp.
“Nu știu.” reprezintă un creier limitat, trist ca un câine nevoit să stea în cușca lui legat, fiindcă nu poate vorbi, însă poate fi înțeles. Aici, intervine empatia. Mă pun în locul câinelui, sunt trist/ă, este dureros să fii limitat. Îndreptându-mă spre sora mai mare- compasiunea, îl eliberez.
Ce observ?
Un amalgam de fericire, libertate și încredere. Acum, simt că s-a legat o prietenie strânsă în interiorul meu; mă opresc pentru câteva minute, nu de a mă izola și de a mă condamna, ci pentru a răspunde- mă simt bine, corpul nu îmi mai este agitat, nu mai simt o presiune în jurul capului, brusc, deținutul a fost eliberat.

Libertatea stă chiar în noi, însă trebuie să plătim chirie pentru a ne aparține, ori, altfel spus, în trecut alegeam “calea mai ușoară” pentru că renunțam la simplitate- rezolvarea dificultăților, în favoarea simplismului- ignorarea complexității.
Odată dobândită puterea autonomiei, ne putem expune variatelor experimente sociale, însă, acum privind dintr-un alt unghi și cunoscându-ne limitele și tăria, afirmăm că pe lângă cele 5 simțuri de bază, dobândim un al 6-lea, și anume, libertatea.

Elena Manafu
Studentă - Facultatea de Medicină Craiova

 

Trebuie, trebuie, trebuie

Câtiva buni ani in urma imi era viata in mare dezordine; cautam raspunsuri, liniste, rabdare cu mine si cu cei din jur in special in familia mea… Am batut la multe usi, dar gaseam doar cuvantul „TREBUIE, TREBUIE, TREBUIE” si cu TREBUIE nu am ajuns decat la frustrari…
Am batut si la usa ta si cu ajutorul tau am inceput sa fac cunostinta cu mine insumi, cu acel copil de care nu imi mai aduceam aminte nimic, de acel copil din mine care avea doar ochi…ochi sa vada doar pe cel de linga mine dar nu si pe mine insumi; am inceput sa remarc acele pietre care ma impiedicau sa avanses usor si cu incredere in viata, am inceput sa ma vad altfel pe mine, am devenit mai buna cu mine; am inceput sa iubesc neconditionat, am inceput sa spun NU acolo unde in minte spuneam Nu si cu gura spuneam DA;
Intr-un cuvant am devenit CONSTIENTA, si ce bine e sa aud ce vorbesc si sa -mi pot permite a fi eu insumi.

Continu sa cresc si sa ma cunosc pe mine insumi, ca sa pot fi prezenta in intregime pentu mine, pentru sotul meu si copiii mei.

Simt sa spun Multumesc pentru usa care mi s-a deschis si care m-a ajutat sa inlatur pietre din drumul si viata mea, ca sa pot straluci alaturi de cei dragi.

Lily

 

Procesul terapeutic – ca un storyteling

Pentru mine, terapia a fost ultima soluție atunci când am constat că în viața mea lucrurile mergeau într-un sens contrar celui pe care mi-l doream. Știam că există o soluție, aveam agenda telefonului plină de numere ale unor psihoterapeuți, le urmărisem cu atenție activitatea și site-urile, însă ceva mă reținea. În facultate, undeva prin anul II, mai apelasem la psiholog atunci când începusem să am atacuri de panică frecvente. Îmi amintesc și acum un cabinetul auster din Regie, cu o doamnă psiholog imobilă, lispită de empatie, care punea întrebările cumva mașinal și parcă se temea de mine. Contactul vizual era aproape zero, îi văzusem mai mult inelul albastru supradimensionat și opulent, decât ochii. I-am povestit despre ce și cum simt, despre manifestări, despre circumstanțele în care se produc, iar când am întrebat-o despre ”ce am”, nu mi-a răspuns nimic. A îndesat și mai tare pixul pe foile pe care scria cu frenezie și am plecat de acolo cu sufletul și mai greu, convinsă că am ceva grav, care nu poate fi reparat. Și totuși m-am întors pentru ședința următoare. Atunci personalul de la recepție mi-a spus că a plecat, s-a transferat în altă parte și că știa despre această plecare atunci când făcuse programarea pentru ședința mea. Nu vreau să îmi amintesc cât de mică și insignifiantă m-am simțit atunci. Știu doar că mi-am revenit cumva. Cu ajutorul celor din jurul meu, cu sprijinul și cu atenția lor, la un moment dat am învins atacurile de panică.

Așa că aproape 20 de ani mai târziu, atunci când părea că mă aflu într-o situație fără ieșire și că majoritatea interacțiunilor cu anumiți oameni aveau potențialul de a se transforma în adevărate calamități, am ezitat. Am căutat, cercetat și ezitat, până când la un moment dat, ceva m-a făcut să știu că am găsit ceea ce căutam. Un OM, un profesionist care să înțeleagă criza în care mă aflam, care să nu mă învinovățească sau să mă judece, ci care să mă însoțească într-o călătorie în trecutul și prezentul meu, sincer interesat ca la finalul ei eu să fiu mai bine.

Recunosc aici, nu a fost nici simplu și nici confortabil. Am descoperit despre mine lucruri pe care nu voiam să le descopăr, am constatat că trecusem pe lângă adevăruri și realități evidente pe care le-am ignorat. Oglinda pusă în fața mea cu tact și răbdare mi-a arătat cât de multe reprimasem și continuam să reprim, aproape orice lucru care nu intra în acord cu credințele mele. M-a ajutat enorm să simt, să fiu acolo, eu cu corpul meu. Să-l simt. Să-l ascult. Să-l las să se manifeste și să accept manifestarea. Să accept, să înțeleg, să mă privesc pe mine cu compasiune și înțelegere, să nu îmi mai forțez limitele și să mă bucur de ceea ce am acum.

Am citit si mă străduiesc să citesc cât mai mult în fiecare zi. Așa că informațiile teoretice despre puterea conștientizării îmi erau cumva familiare. Înainte să încep terapia, credeam că momentele în care făceam legătura între oameni și evenimente și găseam explicații pentru anumite comportamente reprezintă conștientizarea. Din această perspectivă e ușor de înțeles de ce credeam că această noțiune este supraestimată. Abia în cursul procesului de terapie, am trăit, simțit și înțeles ce înseamnă acest lucru și cât de multe poate schimba. Atunci când am conștientizat substratul și cauzele unui anumit comportament, m-am simțit cu adevărat eliberată, iar pasul următor pentru schimbarea comportamentului a fost simplu, logic și natural. A fost un moment de ”wow”, care mi-a tăiat respirația și mi-a schimbat total perspectiva. A fost un alt început pentru mine, ca om mai puternic, mai conștient de valoarea mea ca om. Iar faptul că Stela a înțeles din prima interacțiune cum funcționez, ce mă stimulează și ce mă inhibă, faptul că m-a încurajat să mă exprim într-un mod care rezonează cu persoana mea a contat enorm și a netezit drumul spre înțelegere și acceptare.

În procesul de terapie am început să învăț să primesc și să dăruiesc. Empatia și compasiunea au fost printre primele lucruri la care am lucrat. Și am fost bucuroasă să constat că, într-un context profesional am decis să fac lucrurile altfel. În limitele regulilor și procedurilor instituționale, dar altfel. Într-un mod în care să iî văd cu adevărat pe cei cu care interacționez, să le înțeleg frustrarea sau furia și să utilizez energia mea pozitivă în această interacțiune. Primul moment  de felul acesta, a fost un gest aparent mic, dar care mi-a schimbat total abordarea profesională.  Și m-am bucurat să primesc aprecierile celor cu care lucrez. La mii de kilometri distanță, ei nu știu despre procesul prin care trec, dar cuvintele lor m-au făcut să simt și mai mult că sunt pe drumul cel bun.

Da, sunt încă pe drum. Știu că mai sunt multe lucruri de descoperit și de lucrat, dar sunt hotărâtă să mă bucur de procesul terapeutic si să iau cât mai multe dintre aceste dureri și răni sufletești, să le înțeleg, să le accept și să le așez la locul lor, să le dau greutatea și importanța pe care o merită acum și astfel să le transform în puncte forte. 🙂

M.

 

Go with the flow

Deși, la început, am fost sceptică legat de tot ceea ce  presupunea psihoterapia, la insistențele părinților mei mi-am luat inima în dinți și fără niciun avertisment, am început o nouă etapă a vieții mele.

Doamna psiholog a luat, și încă ia parte la călătoria mea spre descoperirea autenticității unei adolescente nesigure pe ea.

Am fost ajutată să trec peste sentimentul de vinovăție pe care îl simțeam la un nivel mult prea intens și distructiv. Operațiunea ,,Depășirea”  acestei probleme a fost într-adevăr dificilă.

În general,  lăsarea în urmă a obicieiurile vechi și dăunătoare ale vieții psihice, alături de suprimarea gândurilor negative durează un interval de timp. Am fost dispusă să îmi asum aceste provocări în mod deliberat,  aceasta rută mi-a schimbat modul de privi și analiza lucrurile. Și, cel mai important, am fost învățată că nu pot controla tot ceea ce se întâmplă în jurul meu – ,,GO WITH THE FLOW”

Eu, cea pe care o consideram că este o problemă, a fost de fapt un copil cu răni din copilărie, ce trebuiau vindecate. Consider că, atunci când un om simte într-un mod mult prea intens unele fapte, vorbe, ar trebui să caute înăuntrul său, undeva în anii copilăriei sale, evenimentul corelat cu ce nu i-a dat pace până în prezent.

Psihoterapia este una dintre activitățile ce mă bucură să o săvârșesc oricând, fiind dispusă să învăț cât mai multe despre nevoile mele, ale corpului meu, și despre datoria pe care o am față de împlinirea rolului meu.

,,Nu rămân ce mi s-a întâmplat, aleg ce vreau să devin” este unul dintre citatele mele preferate, comunicate de către doamna psiholog încă din primele ședințe de psihoterapie.”

Antonia

 

Oare pot fi eu?

O ușă se deschide…mi-e frică de ce ar putea fi dincolo! Se aud zgomote! Dar vai! Ce este acolo?
O luminiță, o luminiță gingașă care pare să emită o căldură caldă, blândă. Ușor și sfios mă apropii de ea. Vai, ce sentiment plăcut!
Pas cu pas îi dau voie să mă încălzească din ce în ce mai mult. Corpul meu se bucură de aceasta luminiță gingașă, iar ochii nu au mai simțit așa mângâiere de mult timp, chiar daca lacrimi reci încep să se scurgă pe obraji.
Cu cât deschid ochii mai mult și permit luminiței să îi mângâie, cu atât devin mai fericiți, mai curajoși să vadă, să privească cu adevărat și cu blândețe.
Însă cum se aud zgomote din nou, luminița dispare, iar mintea și corpul meu primesc din nou frica, prietena mea din totdeauna. Ea este cea care stăpânește gândurile și acțiunile mele.
Luminiță gingașă, oare cum pot fi eu fără frică?
Oare cum arăt eu fără frică?
Oare pot fi eu? Doar eu? Ce lucruri minunate se pot întâmpla dacă sunt doar eu fără frică?
Brrrr….și iarăși mă îngrozesc pentru că nu cunosc calea către EU.
Undeva adânc în minte și în suflet stă adânc și țipă disperată, uneori, o rugăminte: „Te rog, permite-mi să fiu eu, vreau să știu cum se simte să fiu EU!”
Anii au trecut și iată că Universul, Divinitatea sau cineva mi-au scos-o în cale pe luminița gingașă, pe ea – psihoterapeutul meu.

A știut să sădească într-un mod atât de înțelept, răbdător și plin de iubire, claritate către mintea, corpul meu și încet, încet a pătruns și în sufletul meu.
Pas cu pas am început să aflu, să simt cine sunt eu și doar EU!
Oare pot fi eu? Da, da! Și ce bine se simte!

Cristina

Psihologie și Psihoterapie