Psihologie și Psihoterapie

Dezbatere fără sfârșit sau frământări existențiale

Intre multe alte preocupari, am fost si sunt preocupat de religie, dar cred ca exista putine conversatii mai frustrante, decat cele legate de acest subiect. până la punctul în care am ajuns să consider că este mai bine să renunț la ele cu totul. Totuși, refuz să o fac. Cred că sunt importante. Religia este responsabilă pentru cultură, decizii politice, crearea și ruperea relațiilor, violență și coeziune socială. De asemenea, modelează experiențele și percepțiile vieții multor persoane. Religia a fost o constantă de-a lungul istoriei umane, evoluând împreună cu societățile noastre și cu înțelegerea realității. La un punct, cuvintele par să nu mai fie de ajuns. Intuițiile ne sunt aparent fundamentale și ireconciliabile. Ceea ce crezi despre viață și sensul acesteia este foarte important pentru tine. Este greu de analizat. Este greu să pui la îndoială aceste credințe. Este înfricoșător, personal și profund, pare că este al tău dar universal important. Știu că aceste conversații sunt grele, dar sunt și importante. Doresc să împărtășesc ce am învățat eu din ele.

Am crescut într-o familie care ar putea fi numită după toate standardele o familie creștină fundamentalistă. Poate suna cam nebunesc și ciudat, dar în adevăr nu a fost. Părinții mei sunt iubitori, inteligenți, bine educați, echilibrați și rezonabili. Cu toate acestea, am crescut înconjurat de o varietate de oameni, unii mai „devotați” decât alții. Perceptia mea de copil mi-a adus crezul că întregul univers a fost creat acum 6000 de ani, că Dumnezeu a coborât fizic pe Pământ, a trăit, a murit, a fost reînviat și într-o zi, în curând, se va întoarce pentru judecata finală și ne va duce în Rai, dacă inimile noastre sunt pure. Ca si copil am luat totul concret. Cred că acesta este unul dintre primele aspecte care m-au separat de oamenii care rămân religioși. Îmi plăcea să-mi imaginez cum Iisus s-a născut, a trăit, a vindecat bolnavi, a murit și a revenit la viață, cum scrie acum marea carte a vieții tuturor și cum se va întoarce. Mă gândeam la modul în care vor veni „zile sfârșitului”, la modul în care lumea se va schimba și va înnebuni, chiar și la modul în care ar trebui să fugim și să ne ascundem în munți in acele zile. Mi-am imaginat elicoptere căutându-mă pe mine și pe familia mea, dorind să ne ia și să ne omoare sau să ne facă să trăim așa cum trăiesc ei. Am crezut cu adevărat toate acestea. Eram speriat. Acum îmi dau seama că ceilalti nu simteau asta.
Cred că aceste intelesuri ale mele constituie probabil cel mai nebunesc lucru despre creșterea mea și este tare bizar să mă gândesc la asta acum. Totuși, educația mea religioasă a fost destul de normală, acestea nu erau un subiect comun de discuție. Se vorbea – Cum să trăiești o viață bună. Ce este bine și rău. De unde venim? Am aflat despre viața lui Isus, despre cum a trăit și cum ar trebui să trăim. Am învățat că trebuie să-l găsesc pe Isus în inima mea, că trebuie să simt și să-mi creez propria mea conexiune cu el. Această parte nu am înțeles-o la momentul respectiv. Am încercat, dar nu l-am putut găsi acolo. Eram doar eu și gândurile mele.
Totuși, cred că l-am găsit recent. Ani mai târziu, după ce am decis că nu pot să cred niciunul dintre lucrurile concrete pe care le-am învățat și am încetat să cred în Dumnezeu, cred că l-am găsit. Cred că am înțeles în cele din urmă ce au vrut să spună oamenii când vorbeau despre căutarea lui Isus în interiorul tău și despre sentimentul legăturii tale cu el. Mi-a luat ceva timp, dar în cele din urmă am înțeles că atunci când mi se spunea asta, acele cuvinte erau doar cea mai bună încercare de a surprinde unele aspecte minunate ale existenței umane, care sunt incredibil de greu de exprimat. Simțământul că ai sens. Că ești iubit. Că ai un scop mai mare decât tine. Că îți ocupi propriul loc special și unic în univers pe care doar tu îl poți vedea și trăi. A te simți ca ești puternic și împăcat cu orice, chiar și cu moartea, care pare prea trupească pentru a pune capăt acestei experiențe uimitoare pe care o trăiești. Toate aceste lucruri sunt greu de explicat. Dacă vorbești despre ele, distrugi ceva din ele. Devin mult prea reale și chiar jenante. Oamenii nu înțeleg și simți că pășesc pe ceva foarte sfânt pentru tine. Sunt greu de explicat, așa că „Dumnezeu” devine un cuvânt bun pentru ele. Similar cu dragostea. Sentimentul care nu poate fi surprins de niciun cuvânt, dar care are totuși nevoie de unul. Într-un context, este dragoste. În altul, este Dumnezeu. Spui „Dumnezeu” și alți oameni, care au avut și ei propria lor experiență, înțeleg.

Am făcut un salt. Ce s-a întâmplat? Am o soră mai mare pe care o iubesc și o admir. Cum se face că ea și-a păstrat credința? Este inteligentă, iubitoare, echilibrată, curioasă și nu vede viața prea diferit de mine. Avem o mulțime de puncte comune în ceea ce privește înțelegerea noastră despre lume și putem vorbi despre aproape orice, fără a vorbi unul pe lângă celălalt. Cum am ajuns să avem intelesuri diferite în călătoria noastră spirituală? Mi-am tot pus această întrebare și cred că încep să înțeleg. Cred că unul dintre principalele motive este că ea a reușit să înțeleagă metafora religiei mult mai devreme decât mine. Ea a înțeles lecțiile, învățăturile, frumusețea care este exprimată, felul în care dă sens și structură vieții. Modul în care te poate ajuta să fii fericit, rezistent, puternic și stabil. A văzut prin povești, a trecut dincolo de cuvinte și a ajuns la sensul lor. Cred că pentru ea, istorisirile au devenit un portal necesar către lumea sensurilor care se află în spatele lor. Sunt adevărate pentru că au un sens. Ele sunt punctul inevitabil care se află pe linia dreaptă de la noi la credințele care dau sens vieții. Acestea fac parte din sensul vieții și nu pot fi separate. Ele sunt o axiomă, precum și o consecință directă a realității. Nu sunt ceva pe care îl desfaci, îl analizezi, formulezi cu precizie și încerci să demonstrezi sau să respingi. Este pur și simplu cea mai bună încercare de a surprinde realitatea și, dacă abordezi subiectul concret, pur și simplu nu îl înțelegi. Nu înțelegi cuvintele, nu vezi linia, vorbești despre ceva mult mai puțin important și uman și concret.

Multă vreme nu am înțeles deloc. Nici acum nu știu exact cât înțeleg. Cel puțin, acum pot să comunic cu oameni care cred în Dumnezeu (în diferite măsuri). Obișnuiam să nu pot face asta. Obișnuiam să-i privesc în jos și să cred că nu este nimic înțelept care să poată fi spus de ei. Știu că mulți atei fac asta și creează o divizare imensă, dar cred ca ambele părți au ceva de învățat de la cealaltă.

Ce ești tu? De ce ai gânduri? De unde vin ele? Cum de nu ești de acord cu tine însuți uneori? Cum de ești confuz despre tine? De ce simți uneori că ești rău? De ce ești uneori puternic și iubitor, dar alteori ești slab și meschin? Care dintre aceste persoane ești tu? Ai liber arbitru?

Dacă crezi în Dumnezeu, probabil crezi că ești creația lui. Există un „tu”, un suflet, ceva care este cumva neschimbat la tine. Nemodificată prin toate stările de spirit diferite, etapele vieții, rănile și chiar moartea. Aceasta este partea din tine care contează cu adevărat și pe care ți-a dat-o Dumnezeu. Și acest „tu” este influențat de bine și rău. Ambele sunt în tine și au acces la tine și ambii câștigă uneori. Dumnezeu este iubire, claritate, încredere, dreptate și toate acestea sunt în tine. Răul este ura, incertitudinea, frica, egoismul. Și ele se afla în tine. Aceste forțe luptă pe deasupra a ceea ce „tu” cu adevărat, sufletul tău. Și da, ai liber arbitru.

Dacă nu crezi în Dumnezeu, probabil crezi că ești un fel de organism complicat. Ai gânduri pentru că ai evoluat să le ai, ele sunt utile și probabil majoritatea creaturilor vii au un fel de gânduri. Poate fi ciudat să nu fii de acord cu tine însuți, însă suntem organisme destul de complicate și imperfecte astfel încât aceste lucruri ciudate să se întâmple. Poate că întrebarea „care TU este TU-ul adevărat” este ciudată. Poate că nu te-ai gândit atât de mult la asta. Te simți tu însuți de cele mai multe ori și e de ajuns. Sau poate te-ai gândit mai mult la asta și crezi că este greu de definit, dar există un sentiment de continuitate în experiența ta, astfel încât să putem spune că asta ești “tu”. Probabil că te simți mai confortabil cu faptul că pur și simplu nu știi câteva dintre aceste lucruri. Poate că totul se joacă doar în capul tău, poate lumea a început Miercurea trecută, nimic nu contează cu adevărat, poate totul este o simulație. Totul este ciudat, dar interesant și în general ești OK cu asta.

Cred că lipsește ceva important din aceste două concepții despre lume. Este pur și simplu experiența personala, „Sunt în viață, vreau să fiu în viață și să-mi fac viața cât mai plăcută” este un scop destul de bun?

Citind „Cel care are un motiv pentru care să trăiască” de Viktor Frankl m-a făcut să mă gândesc destul de mult la acest lucru. M-am surprins visând la un scop ideal, superior mie. Visând la a lupta pentru ceva important, la a fi într-un război, având o cauză suficient de importantă pentru a-mi risca viața. Cred că este o libertate oferită de a avea ceva ce consideri că este mai important decât tine. Cred că suntem în căutarea sensului și, dacă religia nu este deloc prezentă în viața ta, este cu adevărat dificil de găsit. Cred că este posibil, dar nu cred că este ușor. Și cred că unele idei din religie (în general) sunt de ajutor. Îți dă putere să știi că ești iubit și important. Simțământul că ai o datorie și un scop te umple cu energie și însemnătate. Adevărat sau nu, senzația este uimitoare. Deci, cum împaci acest lucru cu viziunea ta obiectivă asupra lumii, în care pur și simplu te aflii aici, nu există un bine sau rău obiectiv și absolut, iar toți suntem doar niște organisme egoiste care se luptă să rămână în viață și să evite durerea?

Cât despre religie, ce îi lipsește? Ei bine, religia este prin definiție destul de neschimbătoare. Este sfântă, interpretarea ta și religia ta specifică este ceva ce ți-e drag și nu poți schimba lucrurile în ea după cum consideri potrivit, de azi pe mâine. Trebuie să o respecți așa cum este, altfel, nu ești un credincios adevărat. Chiar dacă părți din convingerile tale nu sunt bune, te fac să suferi sau îi faci pe alții să sufere, nu ai instrumentele necesare pentru a schimba asta. De asemenea, te pune în contradicție cu alte credințe de cele mai multe ori. Te poate face să te simți vinovat, te poate înstrăina de prieteni și familie, te poate face să arunci oameni gay de pe acoperișuri, te poate face să mergi la război, te poate face să nu fii conștient de lumea în schimbare și să respingi dezvăluiri obiective despre univers care contrazic credința ta. Trebuie să rămâi fidel credințelor tale, sau întreaga ta viziune asupra lumii s-ar putea prăbuși.

În mod ironic, religia se schimbă de fapt. Priviți prin timp și vedeți. Este religia ta la fel ca cea de acum 500 de ani? Pariez că nu. Majoritatea religiilor (dacă nu toate) se schimbă în același timp cu normele sociale, politica, progresul social și tehnologic. Dacă nu ești de acord, te rog să îți amintești că acum doar 300 de ani biserica obișnuia să ardă vrăjitoare în Europa. De asemenea, dacă ești sincer, religia s-a schimbat pentru tine chiar și în timpul vieții tale. Eu însumi am văzut cum biserica de apartenenta a familiei mele s-a schimbat în ultimii 22 de ani, precum și felul în care s-a schimbat religia familiei mele. Deși ai putea spune că „la bază, este același lucru”, trebuie să recunoaștem că se schimbă și evoluează în moduri semnificative. Ceea ce este bine! Mă bucur că nu mai ardem “vrăjitoare”. Dar nu este bine ca religia să mintă sau să acopere cumva acest fapt. Este neplăcut să ne gândim în general la aspectul schimbător pentru că face religia mai puțin divină. Cred că această rezistență la schimbare, deși îi conferă o anumită putere, poate provoca mult rău. Cu toate acestea, cred că este un pas înainte doar să realizăm și să admitem că religia poate și ar trebui să se schimbe. Cred că ne poate face mai umili și mai acceptabili față de ceilalți. Cred că poate aduce mai multă dragoste și înțelegere, calități pe care le văd la oamenii religioși care sunt sinceri cu privire la natura sa schimbătoare.

Întrebarea rămâne: Cum poți avea o credință puternică care îți dă sens și putere în timp ce admiti că se poate schimba și îi permiti să o facă? Cum poți fi încrezător atunci când iei în considerare și posibilitatea de a te înșela? Nu pot răspunde la asta. Dar cred că este o întrebare foarte importantă în viața fiecăruia. Ceea ce știu despre răspuns este că necesită atât onestitate, cât și o înțelegere a spiritualității. Cred că este posibil să fim sinceri în încercarea noastră de a înțelege viața, este posibil să nu ne ancorăm în convingeri despre realitate care nu au sens, să evităm nihilismul și relativismul moral, să trăim vieți satisfăcătoare și semnificative, să avem valori mai presus de noi și să ne bucurăm de legătură cu frumusețea pe care nu o putem înțelege. Eu asta mă chinui să fac.

Este tare greu, dar pot să spun că merită!

David Manda
ing. computer science

Psihologie și Psihoterapie